E a treia oară în ultimele trei săptămâni când un necunoscut îmi cere telefonul pentru a suna pe cineva. Nu ştiu încă sigur ce i-a indemnat să vină la mine, dintre toţi oamenii de pe stradă. Prima a fost o ţigăncuşă care, de fiecare dată când mă vede, îmi cere trei lei pentru placintă, chiar dacă plăcinta e doar doi lei. Unii dintre voi s-ar putea să îmi spuneţi că greşesc dându-i bani. Îmi voi argumenta decizia cu altă ocazie, poate. A doua a fost o bătrânică în tramvai, micuţă de statură, dar vioaie. Ştiţi voi acel tip de bătrânice simpatice care, atunci când vorbesc la telefon, se aud în tot tramvaiul? Ea era una dintre ele. Al treilea a fost un domn modest, posibil de la ţară, de vârstă mijlocie. “Abonatul apelat are telefonul închis ………..”, i-a raspuns robotul. Puţin dezamăgit, dar recunoscător, şi-a luat plasa de rafie şi a plecat. Recunosc că, am fost puţin sceptică de fiecare dată cand aceste trei persoane mi-au cerut telefonul, dar dupa o analiză rapida a lucrurilor am ajuns la concluzia ca: ştiam prea multe despre ţigăncuşă încât să dau de ea în caz că fuge cu telefonul, bătrânica nu avea unde să fugă pentru că tramvaiul era în mişcare, iar domnul din urmă şi-a lăsat plasa pe bancă, lângă mine, transmiţându-mi fără cuvinte “ Stau aici cât timp vorbesc, nu fug nicăieri.” Aşa m-am ales cu un “Doamne ajută-ţi!” şi multe mulţumiri.

Doar astăzi, când cel de-al treilea necunoscut mi-a cerut telefonul, am început să mă gândesc la ce au aceşti trei oameni în comun: au libertate, nu sunt robii telefoanelor. Au libertate când trebuie să intre în contact cu străinii, ceea ce mulţi dintre noi evităm. Ne-am prea obişnuit cu socializarea pe Facebook şi alte cele, socializare bazată pe stikere, prescurtări fără sens, emojis, imagini cu mesaje şi încercări de propoziţii, eşuate, fără semne de punctuaţie. Aşa că ne blocăm, nu găsim subiecte de discuţie, ni se pare ciudat când trebuie să vorbim cu cineva faţă în faţă, ba chiar straniu când e un necunoscut. Cât de uşor trimitem mesaj unei persoane necunoscute pe Facebook şi cât de repede avem impresia că ne cunoaştem de o viaţă cu o persoană nouă, de zece minute în lista de “prieteni”, nu-i aşa? Ne înşelăm amarnic când numim aceasta “comunicare sănătoasă”, ne creăm iluzii şi judecăm după o poză editată în Picasa. Aceşti oameni fără telefoane au libertatea să privească, să observe şi să înţeleagă. Suntem atât de absorbiţi de telefoanele noastre, încât nu mai înţelegem ce vrea o persoană să ne transmită dacă nu vedem o faţă galbenă, zâmbitoare, tristă sau nervoasă, care să ne sugereze sentimentele interlocutorului. La asta am redus cuvântul “sentiment”, atât de plin de însemnătate: o bulina galbenă, cu ochi, care se schimonoseşte după bunul nostru plac. Sună destul de trist, nu crezi?

Iţi propun un exerciţiu: încearcă să îţi laşi telefonul în geantă sau în buzunar data viitoare când împrejurările te surprind în oraş. Oriunde ai merge -la şcoală, la muncă, să te întâlneşti cu un/o prieten/ă, ş.a.m.d.- deconectează-te de lumea virtuală şi conectează-te cu cea reală, palpabilă. Încearcă să observi norii cu diferitele lor forme, arhitectura clădirilor care au fost recondiţionate, mai ales în centrul oraşului, natura cu toată frumuseţea ei, şi nu în ultimul rând, încearcă să observi oamenii. Studiază-le gesturile, încearcă să le citeşti pe buze (fără să pari suspicios), priveşte-i în ochi şi schiţează-le un zâmbet. Ochii oamenilor în vârstă spun atât de multe! Încearcă să le descifrezi mesajul, dincolo de ridurile care îi înconjoară. Vei primi înapoi zâmbete, dar de data aceasta vor fi zâmbete reale! Aşadar, priveşte în jur, observă detaliile şi înţelege diferenţa.

 

16
Haideţi să ne disciplinăm!
Made in China

2 thoughts on “Priveşte. Observă. Înţelege.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *