• Draga mea prietenă, după ani în care nu te-am văzut, ne întâlnim din nou!

Liniştea zâmbeşte.

  • Ce dor mi-a fost de tine!

Liniştea o îmbrăţişează.

  • Sper că Misterul e bine! Ştiu că aţi sărbătorit nunta de musgravit recent.

Liniştea încuviinţează.

  • Am îmbătrânit amândouă, Linişte, dar tu tot frumoasă ai rămas!

Liniştea complimentează prin privire.

  • Dar ei… ei nu au rămas la fel. Trebuie să îi vezi. Sunt agitaţi, haotici, mereu ocupaţi.

Liniştea empatizează cu un zâmbet trist.

  • Exigentă cum mă ştii, am avut câteva neînţelegeri cu ei. De atunci ei spun că Ordinea e aşa, Ordinea e altfel. Au încercat să mă schimbe.

Liniştea o consolează ţinând-o aproape.

  • Oh, dar să-i vezi, bieţii de ei. Când au văzut că nu reuşesc, au chemat Dezordinea, Haosul, Nebunia şi Anormalul şi i-au costumat să arate ca mine! Ce măscărici!

Liniştea înţelege.

  • Cât timp ai fost plecată, ei au mai întrebat despre tine. Te-au căutat. Toţi te-au căutat în aceleaşi locuri. Am mers împreună, în grupuri.

Liniştea nu comentează.

  • Oh! Ha Ha! De ce nu m-am gândit la asta?… Împreună! Ha Ha!… Ce prostuţi!

Liniştea zâmbeşte îngăduitoare.

  • Dar totuşi, nu de multe ori ti-am auzit numele rostit. Te-au înlocuit, draga mea, cu Subiectul Inutil, cu Vorba Multă, cu Părerea Neîntrebată…

Liniştea nu-i judecă.

  • Vezi tu, de când nu te-au întâlnit, au uitat cum lucrezi tu şi unde te pot găsi.

Liniştea ascultă.

  • Mulţi zic acum că eşti plictisitoare, uneori stingheră, alteori penibilă.

Liniştea calmează.

  • Au observat şi ei că ai fost întotdeauna însoţită de Gândire şi asta nu îi făcea să se simtă prea confortabil. Am auzit că e pe moarte, biata.

Liniştea îşi aminteşte.

  • Sunt şi eu sleită de puteri…

Liniştea o sprijineşte.

  • Sunt conştientă că nu suntem plăcute de ei. Nici surorile noastre Disciplina, Legea şi Înţelegerea nu sunt. Totuşi, Speranţa se înţelege cu toţi.

Liniştea speră.

  • Ea încearcă să ne împace. Chiar luptă pentru asta. Dar nu ştiu, Linişte, dacă ei mai vor să fie ajutaţi.

Liniştea tace.

 

Personajele din monodialogul de mai sus sunt fictive. “Nu mai spune, domnişoara Evident!” vă spuneţi acum în minte. Da, sunt fictive, dar, în acelaşi timp, atât de reale  în vieţiele noastre. Îmi place liniştea! Sunt atât de multe de spus despre linişte, „Arta de a nu spune nimic” cum o mai numesc eu, încât mi-e teamă că nu aş mai termina. Oamenii nu mai ştiu cum arată, cum sună sau cum tace liniştea. I-am spus unei cunoştinţe că mie nu mi se pare ciudat când merg cu cineva pe stradă şi nu spunem nimic. Răspunsul persoanei respective a sunat cam aşa: “Cum să nu vorbiţi când mergeţi unul lângă altul?! Cum, pur şi simplu mergeţi fără să spuneţi nimic? Cât de penibil!” I-am spus că nu îmi place să încep subiecte care ştiu că nu l-ar interesa pe cel de langă mine şi aş prefer ca nici el/ea să nu o facă. “În cazul ăsta eşti egoistă!” îmi spune. Nu am încercat să mă mai apăr.

Nu dragilor, liniştea nu e ciudată, nici penibilă, nici stingheră sau pictisitoare. E orchestraţia perfectă care acompaniază gândirea. Cântaţi-le-o şi altora!

6
Singuro, eşti destul...
Soţul Înţelept

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *