Nu de puţine ori mi s-a întâmplat ca un necunoscut să înceapă să vorbească cu mine pe stradă… aşa, din senin. Uneori, preţ de câteva secunde sunt confuză şi nu ştiu de unde să mă culeg sau ce să le raspund.  Am mai relatat acum două luni o conversaţie ciudată în tramvai, alta în taxi, alta despre oamenii care mă opreau să le împrumut telefonul să sune pe cineva.

Astăzi, pe la ora 5 când am ieşit de la facultate, am mers în staţia din faţa Universităţii să aştept autobusul. Mai erau încă vreo 15 persoane care aşteptau şi ele, împreuna cu mine. Stăteam în picioare, la doi metri  distanţă de bancă. Îmi făceam planul pe seara care îmi stătea înainte în minte, când am început să simt cum mi se mişcă pe obraz o privire atentă, venită din partea stângă. Unii o numesc “holbare” sau “binoclare”.  Îmi întorc puţin capul astfel încât privirea periferica să poată depista sursa: un tânăr care stătea pe bancă, vorbind la telefon într-un ton mai puternic decât prevede legea bunului simt.

Când văd că nu îşi clinteşte deloc privirea, mă uit şi eu la el, încercând să îl fac să îşi dea seama că modul în care se uită la mine e foarte… nenatural. Pentru cinci secude m-am simţit ca la un concurs de “care pe care” din priviri, care s-a terminat printr-un zambet larg pe faţa lui. Cedez şi mă uit fără vreo expresie în jos. După câteva secunde, îmi ridic privirea şi, uitându-mă să văd dacă nu vine autobosul, îmi dau seama ca faţa mea e în continuare în centrul atenţiei lui. Involuntar, mă uit iar la el.

-Ce faci, drăguţo?, mă întreabă în timp ce încă vorbea la telefon.

Observ căteva perechi de ochi care se întorc curioase spre el, şi, urmărindu-i privirea, spre mine.  Mica distanţă dintre noi m-a obligat, oarecum, să ii raspund. Nu puteam să mă fac că nu l-am auzit, mai ales cu toate privirile care aşteptau acum un răspuns din partea mea. Aleg calea cea mai uşoară şi la îndemână:

-Ne cunoaşteam?, întreb eu.

-Poftim?, răspunde el.

Pentru o fracţiune de secundă mă gândesc să renunţ. Repetând întrebarea ar fi părut că e interesul meu să comunic cu el. Dar privirea lui atentă şi zâmbetul lui satisfacut mă îndeamnă să mai încerc o data.

-Ne cunoaştem?

-Da, de la Adam şi Eva, răspunde el începând să râdă zgomotos la proria-i glumă.

Nu aveam prea mari aşteptări să primesc un răspuns mulţumitor, dar acesta a fost mai mult decât dezamăgitor. A fost atat de stupid şi fără sens încât nu m-am putut abţine să nu schiţez nedumerirea împletită cu şoc şi dezgust. Expresia mea faciala l-a conştientizat de impresia pe care a reuşit mi-o facă, şi, încercând să îmbunătăţească situaţia, îmi spune:

-Mai glumesc şi eu cu tine, râzând iar ca la o glumă bună.

Ceva trebuie să-i fi atras atenţia că se întoarce la conversaţia lui la telefon ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Mie încă îmi suna în cap afirmaţia lui “Mai glumesc şi eu cu tine.” Cum adică MAI glumeşti? Ai mai glumit?

Ajunge şi autobusul în staţie. Tipul se îndreaptă spre aceeaşi usă spre care merg eu. Mă bucur când vad ca autobusul e destul de aglomerat, împiedicându-l să vină  mai aproape de mine.

Călătoria care a urmat a fost una în care m-am tot gândit de ce unii băieţi ar încerca să abordeze o fată în felul acesta. E total lipsit de tact şi nepotrivit, deloc amuzant sau misterios. Desigur, veţi spune că nu toţi bărbaţii sunt aşa şi sunt de acord. Printre multele lucruri care nu îmi plac se numără  generalizarea. Există, încă, bărbaţi manieraţi, cu tact, misterioşi. Vă apreciez pe toate cele care aşteaptaţi să întâlniţi un astfel de bărbat şi nu “vă aruncaţi” în braţele oricărui bărbat în genul celui pe care l-am întâlnit eu azi, irosind sentimente. În acelaşi timp, există şi fete care ar accepta o astfel de abordare şi s-ar mulţumi cu bărbatul în stadiul lui primitiv, needucat. Ele stau la baza teoriilor celor care afirma că “toate fetele sunt o pradă uşoară, fără mister, fără principii, şi puţin prostuţe.” Pe bună dreptate se spune asta despre unele, dar NU toate fetele sunt aşa. Nu doresc să încep o pledoarie în favoarea femeilor, ci să vă îndem atât pe voi, bărbaţilor, căt şi pe femei, să vă căscaţi bine ochii cănd începeţi să vorbiţi cu o persoană. Încercaţi să o cunoaşteţi în afara parametrilor impuşi de generalizare.

Fiecare persoană este diferită, creată într-un mod unic,  speciala, cu pareri, gusturi, idei diferite. Nu le tratati ca pe nişte produse ieşite pe bandă rulantă şi nu veţi fi nici voi tratate aşa. Trataţi-vă unii pe alţii ca oameni creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, cu inteligenţe, abilităţi, temperamente în proces de şlefuire.

La cât mai multă înţelepciune!

6
Fie ca Lumina...
Singuro, eşti destul...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *